Business Leaders > Lideri > Dr. Wargha Enayati, 30 de ani de abonamente medicale în România: „Dacă așteptam reforma, nu făceam nimic“
Dr. Wargha Enayati

În 1996, Wargha Enayati introducea în România primele abonamente medicale. Treizeci de ani mai târziu, fondatorul Enayati Medical City vorbește despre ce poate schimba un manager fără să aștepte statul, despre criticile justificate aduse medicinei private și despre responsabilitatea spitalelor în era inteligenței artificiale.

Business Leaders: Ce poate rezolva un manager bun de spital fără să aștepte reforma sistemului?
Dr. Wargha Enayati: Foarte mult. Eu am pornit în 1996, când nu exista aproape nimic: nici cadru legal pentru abonamente medicale, nici piață privată, nici încredere. Dacă așteptam reforma, nu făceam nimic. Un manager bun poate rezolva în primul rând felul în care pacientul este primit și condus prin spital. Cât așteaptă, cine îi răspunde la telefon, cine îi explică ce urmează, dacă își primește rezultatele la timp. Astea nu depind de minister. Depind de organizare, de oameni și de cât de des cobori din birou pe hol. Apoi poate rezolva relația cu medicii. Medicul vrea să lucreze într-un loc unde aparatura funcționează, unde are echipă, unde nu pierde jumătate din zi cu hârtii. Dacă îi dai asta, rămâne. Și poate rezolva cultura, adică ce se tolerează și ce nu.

Un spital în care nimeni nu răspunde pentru o greșeală va avea mereu greșeli, oricâte legi am schimba.

Ce ați reușit să schimbați în propriile organizații și unde v-ați lovit de o limită pe care credeați că nu o puteți depăși la momentul respectiv?
Am reușit să schimbăm ideea că medicina privată în România înseamnă un cabinet. Am început cu abonamente pentru companii, am ajuns la clinici, apoi la spital, la îngrijire paliativă, iar acum la maternitatea de la Băneasa. Fiecare pas a părut, la momentul lui, prea mare. Și abonamentul s-a schimbat. Astăzi, prin Concierge Doctor, pacientul nu mai cumpără doar acces la consultații. Are un medic care îl cunoaște, care îi coordonează investigațiile și specialiștii și care răspunde de parcursul lui, nu doar de o vizită. Asta voiam să fac în 1996 și abia acum avem toate piesele. Limita de care m-am lovit cel mai des nu a fost banul. Au fost oamenii. Ai nevoie de medici, asistente și manageri care să crească odată cu tine, iar România a pierdut foarte mulți dintre ei în străinătate. Au fost ani în care aveam spațiul, aparatura și finanțarea, dar nu aveam echipa completă pentru ce voiam să facem. A doua limită a fost reglementarea: proceduri gândite pentru altă epocă, care îți cer să demonstrezi același lucru de cinci ori, la cinci instituții. Pe prima am depășit-o cu răbdare, formând oameni în interior. Pe a doua încă o negociem.

Ați întâlnit situații în care modul de plată a serviciilor medicale încuraja o decizie mai puțin bună pentru pacient?
Da, și cred că oricine lucrează de mult în sistem le-a văzut. Când plătești pe internare, sistemul te împinge să internezi. Când investigația e decontată, iar timpul medicului pentru evaluare nu e plătit corect, primești mai multe investigații și mai puțin timp de gândire. Când pacientul cronic e plătit pe episod, nimeni nu are un interes real să îl țină sănătos între episoade.

În îngrijirea paliativă vedem asta foarte clar. Pacientul are nevoie de îngrijire continuă, acasă sau într-o unitate, dar finanțarea e construită pe zile de spitalizare, nu pe nevoia lui.

La abonamente am avut problema inversă: când primești o sumă fixă, tentația este să faci mai puțin. De aici am ajuns la Concierge Doctor. Când un medic răspunde în fața aceluiași pacient ani la rând, interesul lui este ca omul să fie sănătos, să prindă problema devreme și să nu ajungă la spital. Acolo interesul medical și cel financiar merg în aceeași direcție. Nu cred că există un sistem de plată perfect. Există sisteme pe care le urmărești și le corectezi.

Ce ar trebui schimbat pentru ca interesul medical și cel financiar să nu intre în conflict?
Să plătim rezultatul, nu doar actul medical. Nu se poate peste tot, dar pentru bolile cronice, pentru oncologie, pentru maternitate se pot defini câțiva indicatori simpli: complicații, reinternări, cât de repede ajunge pacientul la diagnostic, ce spune el despre îngrijirea primită. O parte din plată ar trebui legată de ei. Al doilea lucru este transparența. Dacă fiecare spital, public sau privat, ar publica aceleași date de calitate, pe aceleași definiții, conflictul s-ar regla în bună parte singur, pentru că pacientul ar putea alege. Și al treilea lucru ține de noi, în interior.

Eu cred că decizia medicală trebuie să rămână a medicului, iar indicatorii financiari sunt treaba managementului. Când amesteci cele două în remunerarea aceluiași om, ai creat conflictul cu mâna ta.

Ce obligații ar trebui să fie aceleași pentru spitalele publice și private care tratează pacienți din bani publici?
Dacă iei bani publici, răspunzi la fel. Aceleași standarde de calitate și siguranță, aceleași raportări, aceleași date publicate, același control. Aceleași reguli pentru listele de așteptare și pentru felul în care este primit pacientul asigurat, fără un circuit de mâna a doua. Și aceeași obligație de a trata urgența care îți intră pe ușă, în limita competenței pe care o ai, sau de a o stabiliza și transfera corect dacă nu o poți trata. Nu cred că privatul trebuie protejat și nici privit cu suspiciune. Trebuie măsurat la fel. Când un spital privat are contract cu Casa, pacientul nu trebuie să simtă că a intrat pe o ușă laterală.

Ce responsabilități suplimentare ar trebui finanțate separat?
Tot ce nu ține de actul medical propriu-zis și pe care îl cerem, firesc, mai ales spitalelor publice mari: formarea rezidenților, cercetarea, garda permanentă pe toate specialitățile, capacitatea de rezervă pentru crize, cazurile sociale care rămân internate pentru că nu au unde să meargă. Toate acestea au un cost real. Dacă îl ascunzi în tariful pe caz, obții două lucruri rele. Spitalul public pare ineficient, iar privatul pare că face același lucru mai ieftin, ceea ce nu e corect. Plătite separat și transparent, aceste responsabilități pot fi preluate și de furnizori privați care vor și pot. Sunt clinici private care ar putea forma rezidenți în specialitățile în care au echipe puternice, dacă acest lucru ar fi recunoscut și finanțat.

Ce critică adresată medicinei private din România considerați că este justificată?
Că alegem cazurile ușoare și le trimitem pe cele grele la stat. Se întâmplă și nu are rost să negăm. Privatul s-a dezvoltat mai repede acolo unde marja e bună, iar cazurile complicate, urgența, pacientul cu multe boli ajung tot la spitalul public. A doua critică justificată este că uneori vindem prea mult: investigații, pachete, controale care nu sunt necesare. Când pacientul plătește, iar medicul este pus sub presiune comercială, apar excese. Și a treia, am fost lenți în a publica date de calitate. Cerem încrederea pacientului pe bază de clădiri frumoase și nume de medici, dar nu pe bază de rezultate măsurate.

Ce ar trebui să schimbe furnizorii privați fără să mai aștepte o intervenție a statului?
Să publice rezultatele. Nimic nu ne împiedică să raportăm voluntar rata de complicații, infecțiile, reinternările și satisfacția pacienților, pe definiții comune. Să ne punem de acord, ca industrie, pe un cod de conduită privind recomandarea investigațiilor și felul în care este remunerat medicul. Să investim în oameni, nu doar în aparatură. Să formăm asistente, să avem programe pentru medicii tineri, să nu ne luăm unii altora echipele doar cu salariul. Și să preluăm o parte din cazurile grele, acolo unde avem competență. Îngrijirea paliativă e un exemplu bun. Nu câștigi mult acolo, dar pacientul și familia au nevoie disperată de ajutor. Dacă ne asumăm asemenea zone, critica de mai devreme își pierde din forță.

Ce responsabilitate îi cerem astăzi medicului să își asume fără să îi oferim condițiile necesare?
Îi cerem să răspundă pentru rezultat într-un sistem în care el nu controlează jumătate din variabile. Îi cerem să fie disponibil, să vorbească cu familia, să completeze corect documentația, să respecte protocoalele și să nu greșească. În același timp, de multe ori nu are asistente suficiente, nu are timp pentru consultație, aparatul e defect sau analiza vine a doua zi.

Îi cerem mediculu să poarte aproape singur riscul juridic, cu o asigurare de malpraxis care nu îl acoperă cum ar trebui și cu un mod de analiză a erorilor care caută vinovatul, nu cauza. Și îi cerem să rămână în țară.

Pentru asta trebuie să îi oferim mai mult decât un salariu: o echipă, un loc în care să se dezvolte și siguranța că, atunci când lucrurile merg prost, conducerea este lângă el, nu îl lasă singur.

Unde trebuie să intervină conducerea spitalului și unde este necesară o schimbare de sistem?
Tot ce se întâmplă în interiorul spitalului este, până la urmă, responsabilitatea conducerii: circuitele, personalul, aparatura care funcționează, cultura de siguranță, felul în care raportezi erorile și înveți din ele. Nu pot da vina pe minister dacă la mine pacientul așteaptă trei ore la internare. Schimbarea de sistem e necesară acolo unde un spital singur nu poate face nimic: felul în care se plătește, câți medici și câte asistente se formează, regulile de malpraxis, schimbul de date între spitale, circulația pacientului între public și privat. Linia e destul de clară. Problema este că fiecare parte o mută în favoarea ei. Managerii spun că totul e sistemul, iar sistemul spune că totul e management.

Ce prevedere din legislația privind funcționarea clinicilor și spitalelor ați schimba prima, pornind de la o problemă întâlnită în propriile organizații?
Aș schimba două lucruri care țin de aceeași idee. Primul este dosarul unic al pacientului. Astăzi, istoricul unui om e împrăștiat între medicul de familie, spitalul de stat, trei clinici private și două laboratoare. Dosarul Electronic de Sănătate există, dar adună în principal ce se decontează prin Casă. Tot ce face pacientul în privat, din banii lui sau prin abonament, rămâne în afară. În organizațiile noastre vedem zilnic pacienți care vin cu plicuri de hârtii, cu analize făcute de două ori în aceeași lună sau fără să știe ce RMN au făcut acum un an. Al doilea este dosarul unic de autorizare pentru unitățile sanitare.

Am trecut de mai multe ori prin situația în care o investiție terminată, cu aparatura instalată și echipa angajată, stă luni de zile în așteptarea avizelor de la instituții diferite care verifică, în mare, aceleași lucruri.

Cum ar trebui modificată și ce ar schimba concret în munca medicului și în îngrijirea pacientului?
Pentru pacient, aș face obligatorie încărcarea în dosarul electronic a tuturor consultațiilor, analizelor, investigațiilor și externărilor, indiferent dacă sunt făcute la stat sau la privat și indiferent cine plătește. Același format, aceleași reguli de acces, cu acordul pacientului. Medicul care îl vede ar avea în față tot istoricul: ce s-a făcut, când și cu ce rezultat. Concret, se scot din sistem analizele și imagistica repetate inutil, deci bani economisiți și pentru Casă, și pentru pacient. Medicul câștigă timp pe care acum îl pierde reconstituind istoricul din hârtii, iar pacientul ajunge mai repede la diagnostic și e mai puțin expus la erori. Pentru autorizare, aș face un singur dosar digital, depus o dată și accesibil tuturor instituțiilor implicate, cu un termen legal fix, să zicem 60 de zile, după care autorizația se consideră acordată dacă nu există obiecții motivate, cu control ulterior. Un serviciu nou, o secție sau un aparat ar ajunge la pacient cu luni mai devreme. Iar banii pierduți azi în hârtii și așteptare ar merge în oameni.

Înainte de a aproba folosirea unui sistem AI care sprijină diagnosticul sau recomandarea unui tratament în spitalele dumneavoastră, ce ați vrea să fie clarificat în legislație privind răspunderea medicului, a spitalului și a furnizorului tehnologiei?
Trei lucruri. Primul este cine răspunde când recomandarea sistemului e greșită și medicul o urmează, și cine răspunde când recomandarea e corectă și medicul o ignoră. Astăzi, implicit, răspunde medicul în ambele situații. Asta nu e sustenabil. Al doilea este ce obligații are furnizorul tehnologiei. Vreau să știu pe ce date a fost antrenat sistemul, dacă a fost validat pe pacienți asemănători cu ai noștri, cum anunță erorile și actualizările și ce răspundere are dacă produsul nu face ce a promis.

Regulamentele europene privind inteligența artificială și dispozitivele medicale dau un cadru, dar legislația națională de malpraxis nu este încă legată de ele.

Al treilea este cum se documentează decizia. În fișa pacientului trebuie să apară clar ce a recomandat sistemul, ce a decis medicul și de ce. Fără asta, în caz de litigiu, nimeni nu mai poate reconstitui ce s-a întâmplat.

Ce responsabilitate considerați că trebuie să își asume spitalul care alege și pune acel sistem la dispoziția medicilor?
Spitalul care alege un sistem AI nu poate spune după aceea că a fost alegerea medicului. Răspunde pentru selecție, adică să verifice că sistemul este certificat, validat și potrivit pentru pacienții lui. Răspunde pentru implementare: să instruiască medicii și să stabilească clar când se folosește și când nu. Răspunde pentru monitorizare: să urmărească rezultatele, să raporteze erorile și să oprească sistemul dacă nu funcționează cum trebuie. Și răspunde față de pacient, care trebuie informat că în îngrijirea lui este folosit un astfel de instrument.

Pentru mine regula e simplă. Tehnologia sprijină decizia, decizia rămâne a medicului, iar spitalul răspunde că i-a pus în mână un instrument bun și l-a învățat să îl folosească.

Business Leaders

View all posts